Imposibilitate executare hotărâre judecătorească definitivă

Hotărâre din 11/10/2007

în cauza CONSTANTIN OPREA împotriva României, 

Comunicată la 8 noiembrie 2007 (Cererea nr. 24724/2003)în cauza Constantin Oprea împotriva României, 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandstrom, domnii E. Myjer, D. Thor Bjorgvisson, doamna I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 11 octombrie 2007, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 24724/03) îndreptată împotriva României, al cărei cetăţean, dl. Constantin Oprea („reclamantul"), a sesizat Curtea la 23 mai 2003, în temeiul art. 34 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia").

2. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat prin agentul său, dl. R.H. Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 13 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. întemeindu-se pe art. 29 alin. (3) din Convenţie, a decis în acelaşi timp că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1925 şi locuieşte în Timişoara.

5. Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2000, statuând în calitate de ultimă instanţă, Curtea de Apel Timişoara i-a condamnat pe I.S. şi M.E.S. să-i plătească reclamantului20 546 629 lei (ROL) pentru folosinţa apartamentului aparţinând reclamantului pe o perioadă de 15 luni,
precum şi la 1 270 000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.

A. Demersurile de executare silită prin intermediul unui executor judecătoresc

6. La 29 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat Judecătoriei Timişoara executarea silită a hotărârii din 6 decembrie 2000 mai sus-menţionată, făcând dovada taxelor aferente acestei cereri. El a precizat că debitorii,I.S. şi M.E.S. îşi schimbă cu regularitate domiciliul şi că poliţia nu a putut să-i furnizeze noua adresă, sfătuindu-l în schimb să formuleze o astfel de cerere prin intermediul judecătoriei. Judecătoria a trimis cererea sa la un birou de executori judecătoreşti, care a deschis - la 30 ianuarie 2001 - un dosar de executare silită.

7. După ce a trimis debitorilor o notificare la vechiul domiciliu în februarie 2001, executorul judecătoresc însărcinat cu executarea a cerut autorităţilor locale informaţii cu privire la bunurile imobile şi mobile aflate în patrimoniul debitorilor. La 1 martie 2001, Serviciul de impozite şi taxe din Primăria Timişoara l-a informat că debitorii în cauză nu figuraseră în registre ca proprietari de bunuri, nici ca proprietari ai unei maşini. La 16 august 2001, Serviciul de impozite şi taxe al primăriei a comunicat executorului judecătoresc că I.S. a fost înregistrat ca proprietar al unei maşini şi al unei remorci.

8. Obţinând noua adresă a debitorilor ca urmare a unei scrisori adresată poliţiei la 28 mai 2001, executorul judecătoresc le-a trimis o somaţie la 29 iunie 2001 şi, neprimind nici un răspuns, a solicitat, la 1 7 septembrie 2001, concursul poliţiei pentru soluţionarea dosarului de executare silită.

9. La 19 octombrie 2001, reclamantul a însoţit executorul judecătoresc şi un subofiţer de poliţie la domiciliul debitorului I.S. şi M.F.S., în vederea executării silite a hotărârii din 6.12.2000, în special pentru punerea sub sechestru a bunurilor urmăribile ale debitorilor. Potrivit cuprinsului procesului-verbal redactat în aceeaşi zi de către executorul judecătoresc şi semnat de către subofiţer, M.E.S. s-a opus la executarea hotărârii, susţinând, fără a prezenta un document în dovedire, că sesizase judecătoria cu o cerere de suspendare a executării silite.

10. După finalizarea procesului-verbal, executorul judecătoresc l-a sfătuit pe reclamant să formuleze o plângere penală împotriva debitorilor pentru că s-au opus executării silite a unei hotărâri definitive. Potrivit reclamantului, precum şi declaraţiei date de executorul judecătoresc la camera executorilor judecătoreşti, M.E.S. a proferat cu aceeaşi ocazie şi ameninţări la adresa executorului judecătoresc.
B. Plângere penală împotriva debitorilor pentru neres-pectarea unei hotărâri judecătoreşti

11. La 5 noiembrie 2001, reclamantul a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara o plângere, prin care s-a constituit parte civilă împotriva lui I.S. şi M.E.S. denunţând, în temeiul art. 271 din Codul penal, opoziţia debitorilor la executarea silită, anexând şi o copie a procesului-verbal din 19 octombrie 2001. El a menţionat, între altele, că cererea de suspendare a executării invocată la data anterior menţionată de către debitori, fără a fi probată, a fost anulată ca netimbrată în primă instanţă, prin hotărârea din 3 septembrie 2001 a Judecătoriei Timişoara.

12. La 8 martie 2002, neprimind nici un răspuns la plângerea sa, reclamantul s-a adresat din nou parchetului.

13. Parchetul i-a audiat pe I.S., M.E.S. şi subofiţerul care a fost prezent la faţa locului. Ultimii doi au declarat că M.E.S. nu a proferat ameninţări împotriva executorului judecătoresc la 19 octombrie 2001. De altfel, M.E.S. a declarat că s-a opus la executarea silită, dar a prezentat executorului judecătoresc, la cererea reclamantului, actele de proprietate ale maşinii care se găsea în curtea interioară a casei.

14. Printr-o scrisoare din 29 aprilie 2002, parchetul i-a comunicat reclamantului că faptele comise de I.S. şi M.E.S. nu constituiau infracţiune şi nu intrau sub incidenţa legii penale.

15. La o dată neprecizată, reclamantul a depus la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie o nouă plângere împotriva lui I.S. şi M.E.S., cu privire la neres-pectarea unei hotărâri definitive. Parchetul în cauză a trimis această plângere, la 4 octombrie 2002, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care, la rândul său, a trimis-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, la 1 7 octombrie 2002.

16. La 17 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale, pe motiv că I.S. nu a comis faptele arătate în plângere, nefiind prezent la locul faptei, iar în ceea ce o priveşte pe M.E.S., deşi s-a opus la executarea silită şi la punerea sub sechestru a anumitor bunuri mobile, nu a proferat ameninţări, nici nu a utilizat violenţa.

17. La 24 septembrie 2003, sesizat cu plângerea reclamantului împotriva acestei soluţii, prim-procurorul parchetului a confirmat-o, la 17 februarie 2003.

C. Plângere împotriva executorului judecătoresc adresată Camerei executorilor judecătoreşti

18. Plângerea trimisă de reclamant la 23 mai 2003 Ministerului Justiţiei cu privire la executorul judecătoresc şi problema plângerii penale anterior menţionate, a fost transmisă, la 2 iunie 2003, Uniunii executorilor judecătoreşti din România, care a transmis-o Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara („Camera executorilor judecătoreşti"), competentă în temeiul art. 27 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

19. într-o scrisoare din 2 iulie 2003 adresată Camerei executorilor judecătoreşti, executorul judecătoresc a arătat că s-a prezentat la 19 octombrie 2001 la domiciliul debitorilor I.S. şi M.E.S. în scopul de a pune sub sechestru bunurile mobile care se găseau acolo, în absenţa altor bunuri care puteau fi urmărite în vederea executării silite. El a precizat că maşina şi remorca nu se aflau la domiciliul debitorului, iar M.E.S. nu le-a permis accesul în casă, proferând ameninţări, ceea ce l-a determinat să-l sfătuiască pe reclamant să depună o plângere penală pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti.

20. Printr-o scrisoare din 9 iulie 2003, Camera executorilor judecătoreşti i-a comunicat reclamantului că executorul judecătoresc a făcut eforturi pentru a desfăşura şi finaliza executarea silită împotriva debitorilorI.S. şi M.E.S., în pofida dificultăţile întâlnite şi a ameninţărilor ce i-au fost adresate şi că l-a sfătuit pe reclamant să depună o plângere la parchet în temeiul art. 271 C. pen. Camera executorilor judecătoreşti a mai adăugat că nimic nu l-a împiedicat pe reclamant să insiste pe lângă executorul în cauză să ducă la bun sfârşit executarea silită.

21. Potrivit reclamantului, la 19 august 2003, a solicitat executorului judecătoresc să reia executarea silită a hotărârii din 6 decembrie 2000, dar acesta din urmă a refuzat categoric şi i-a reproşat reclamantului că a formulat plângere împotriva sa la Ministerul Justiţiei.

22. Din dosarul de executare nu rezultă că executorul a îndeplinit alte acte de executare după 19 octombrie 2001 sau că ar fi întocmit un act prin care să închidă dosarul de executare silită a hotărârii din 6 decembrie 2000.II. Dreptul intern aplicabil1

23. Codul de procedură civilă - art. 3715, art. 399, art. 404, art. 373, art. 3732 alin. (1).

24. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti - art. 1, art. 2, art. 27, art. 44-46, art. 53, art. 58.

25. Potrivit art. 44-46 din Legea nr. 188/2000, dacă se constată, între altele, că un executor judecătoresc este răspunzător de întârzieri sistematice sau de neglijenţă în îndeplinirea activităţilor sale, Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti, poate să-l sancţioneze ca urmare a unei proceduri disciplinare, cu sancţiuni care variază de la mustrare până la excluderea din profesie.

26. Art. 53 prevede posibilitatea pentru partea interesată de a formula o plângere în faţa instanţei competente împotriva unui executor judecătoresc care refuză să îndeplinească un act de executare şi art. 58 trimite la procedura contestaţiei la executare, prevăzută de Codul de procedură civilă.

27. Codul penal - art. 271 alin. (1).ÎN DREPT I. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie

28. Reclamantul s-a plâns că autorităţile competente nu l-au sprijinit efectiv în demersurile sale de executare a hotărârii din 6 decembrie 2000, prin care persoane fizice au fost condamnate să-i plătească o sumă de bani. Acesta a invocat art. 6 alin. (1) din Convenţie, care, în partea pertinentă cauzei, prevede:„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...), de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)".A. Cu privire la admisibilitate

29. Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne. S-a arătat că, în scopul de a sancţiona pasivitatea invocată a autorităţilor şi de a executa hotărârea din 6 decembrie 2000, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanţele cu o contestaţie la executare, în temeiul art. 399 C. proc. civ., pentru a se plânge de refuzul invocat de executorul judecătoresc spre a îndeplini actul de executare, şi să iniţieze o acţiune disciplinară împotriva executorului, în temeiul Legii nr. 188/2000. Guvernul a susţinut că aceste căi de atac erau accesibile, efective şi suficiente, aducând ca exemple hotărâri pronunţate în 2004 şi 2005 de către Camera executorilor judecătoreşti, care pronunţase sancţiuni împotriva unor executori judecătoreşti. Apreciind că nu se poate reţine pasivitatea sau reaua-credinţă faţă de activitatea executorului judecătoresc înainte de plângerea reclamantului din 23 mai 2003, Guvernul reţine că acesta din urmă nu a introdus o altă plângere împotriva executorului după data arătată.

30. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la aceste susţineri.

31. Curtea a apreciat că excepţia invocată de Guvern este strâns legată de fondul cererii pe care reclamantul a formulat-o în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie, astfel încât a unit excepţia cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, cauza lorga împotriva României, § 29, 25 ianuarie 2007).

32. întrucât nu a identificat nici un motiv de inadmi-sibilitate, Curtea a declarat cererea admisibilă.B. Cu privire la fondul cauzei

33. Guvernul reaminteşte jurisprudenţa Curţii în materie şi consideră că reclamantul ar fi trebuit să utilizeze mijloacele puse la dispoziţia sa de legislaţia naţională, în această privinţă, se arată că autorităţile au sprijinit reclamantul de o manieră efectivă şi adecvată în toate demersurile sale de executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara. Astfel, se reţine că executorul judecătoresc a efectuat demersuri înainte de 19 octombrie 2001 şi că poliţia, Camera executorilor judecătoreşti şi parchetul l-au asistat, de asemenea, pe reclamant în executarea hotărârii, cea din urmă instituţie desfăşurând chiar o anchetă aprofundată şi complexă, în cadrul căreia s-au solicitat informaţii de la toate părţile implicate. Guvernul a reţinut că ultimul act de executare este procesul-verbal din 19 octombrie 2001 şi a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a insista în executarea începută cu privire la bunurile perisabile, autorităţile făcând dovada a numeroase diligenţe în scopul de a-l asista în demersurile sale.

34. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la aceste susţineri.

35. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit căreia art. 6 din Convenţie garantează fiecăruia accesul la justiţie, drept care are ca şi corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Horsnsby împotriva Suediei, 19 martie 1997). Acest drept nu poate totuşi să oblige un stat să execute orice hotărâre cu caracter civil şi oricare ar fi circumstanţele. Statul are însă obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă. Singura sarcină a Curţii rămâne aceea de a examina dacă măsurile adoptate de către autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt ţinute să acţioneze în executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu-şi îndeplinesc această obligaţie, această inerţie angajează responsabilitatea statului în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, 28 septembrie 1995).

36. In prezenta cauză, se ridică problema executării unei hotărâri ce conţinea obligaţia de plată stabilită în sarcina unor persoane fizice. în acest caz, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantului un sistem care să-i permită acestuia din urmă să obţină de la debitor plata sumelor indicate în hotărârea judecătorească (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Dachar împotriva Franţei, (decizie), 6 iunie 2000). Nu se poate deduce, totuşi, că statul ar fi ţinut responsabil pentru neplata unei creanţe executorii, dacă aceasta este datorată insolvabilităţii unui debitor privat (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Sangliu împotriva Franţei, nr. 50342/1999, § 39, 27 mai 2003).

37. în cauză, Curtea a reţinut că, după ce a făcut demersuri în vederea executării hotărârii din 6 decembrie 2000, la data de 19 octombrie 2001, executorul judecătoresc însărcinat cu executarea s-a deplasat la domiciliul debitorilor însoţit de un subofiţer de poliţie, în scopul de a proceda la sechestrarea bunurilor mobile ale acestora. Rezultă din cuprinsul dosarului că M.S.E. ny a permis accesul executorului judecătoresc şi poliţiei în casă pentru executare şi chiar l-a ameninţat pe executor, care, faţă de aceste împrejurări, l-a sfătuit pe reclamant să urmeze calea unei plângeri penale pentru opoziţie la executare silită, infracţiune prevăzută de art. 271 C. pen. Urmând sfatul executorului, reclamantul a depus o plângere penală şi s-a constituit parte civilă, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin refuzul debitorilor de a se supune demersurilor de executare silită a hotărârii în cauză.

38. Curtea mai reţine că părţile sunt de acord că asistenţa oferită de executorul judecătoresc până la data de 19 octombrie 2001 a fost adecvată şi a apreciat că reclamantul nu avea nici un motiv să se îndoiască de eficacitatea căii indicate de executor. în acest sens, Curtea a reţinut că atât executorul judecătoresc, cât şi reclamantul au furnizat aceeaşi versiune a faptelor, potrivit căreia M.E.S. ar fi proferat ameninţări în timp ce se opunea executării silite, fapte ce s-ar fi încadrat în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 271 C. pen. în consecinţă, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care, apreciind că asistenţa oferită de executorul judecătoresc a fost adecvată, susţine în acelaşi timp că o contestaţie la executare şi acţiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc erau căile de atac prin care reclamantul putea să obţină sancţionarea lipsei de asistenţă invocată.

39. Curtea arată mai departe că plângerea penală formulată de către reclamant la 5 noiembrie 2001 a fost respinsă printr-o soluţie de neîncepere a urmăririi penale de către parchet la 24 septembrie 2003, prin care s-a concluzionat că M.E.S. nu ar fi proferat ameninţări împotriva autorităţilor însărcinate cu executarea silită, apreciindu-se că nu erau întrunite elementele constituite ale infracţiunii prevăzute de art. 271 C. pen., pentru a se putea pune în mişcare acţiunea penală împotriva debitorului. Curtea observă că, dacă parchetul a audiat debitorii şi subofiţerul de poliţie, nu a audiat toţi martorii care au asistat la evenimentele din 19 octombrie 2001, în special pe executorul judecătoresc ameninţat.în fine, s-a mai reţinut că, răspunzând prin decizia din 9 iulie 2003 plângerii reclamantului formulată împotriva executorului judecătoresc, Camera executorilor judecătoreşti a confirmat abordarea acestuia din urmă, subliniind dificultăţile executării în cauză şi ameninţările suferite de acesta la 19 octombrie 2001 în tentativa de realizare a executării silite.

40. Curtea a reţinut, de asemenea, că reclamantul a sesizat în perioada ianuarie 2001 - septembrie 2003 mai multe autorităţi care erau competente să-i furnizeze o asistenţă eficientă în executarea silită a hotărârii din 6 decembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara. Cu toate acestea, din cauza lipsei de cooperare între aceste autorităţi, a declinării responsabilităţii şi competenţei în cauză având în vedere circumstanţele concrete, precum şi din cauza caracterului incomplet al anchetei parchetului, asistenţa oferită reclamantului de-a lungul unei perioade de mai bine de doi ani şi jumătate s-a dovedit a fi ineficace. Or, autorităţile ar fi trebuit să dea dovadă de coerenţă şi diligenţă când asistă un reclamant în demersurile sale de executare silită, cu atât mai mult în situaţia în care există indicii că debitorii încearcă să-şi provoace insolvabilitatea. Cu privire la acest din urmă punct, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului, privind pretinsa insolvabilitate aflată la originea dificultăţilor din procedura de executare silită şi a subliniat că nu rezultă din dosar că executorul judecătoresc a încheiat executarea pentru un asemenea motiv, aşa cum ar fi putut să o facă, în temeiul art. 3715 lit. b) C. proc. civ.

41. Având în vedere aceste observaţii, nu i s-ar putea reproşa reclamantului faptul că nu a urmat celelalte căi indicate de către Guvern pentru a reîncepe, înainte de a fi sesizat Curtea, demersurile de executare silită, atât timp cât cele deja urmate s-au dovedit a fi ineficace timp de doi ani şi jumătate (a se vedea, mutatis mutandis cauzele Schrepler împotriva României, nr. 22626/2002, §37, 15 martie 2007 şi Chibusi împotriva României, nr. 7893/2002, § 30, 23 iulie 2005). De altfel, Curtea a reţinut că Guvernul nu a furnizat exemple de jurisprudenţă datând din perioada evenimentelor cauzei, privind caracterul efectiv al contestaţiei la executare şi nici nu a demonstrat că acţiunea disciplinară îndreptată împotriva executorului judecătoresc nu avea drept obiect, în mod direct, doar sancţionarea acestuia, iar nu continuarea executării silite, astfel cum rezultă din exemplele puse la dispoziţia Curţii de către Guvern.

42. Aceste elemente sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia Curţii în cauză, respectiv aceea că autorităţile naţionale nu au oferit asistenţă de o manieră adecvată reclamantului în demersurile sale pentru obţinerea executării hotărârii din 6 decembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara.

43. în consecinţă, Curtea a respins excepţia invocată de Guvern şi a concluzionat că există în cauză o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

44. Art. 41 din Convenţie prevede:„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciul

45. Reclamantul a solicitat 971 euro cu titlu de prejudiciu, ca urmare a neexecutării hotărârii din 6 decembrie 2000 până în prezent, fără a califica natura juridică a prejudiciului.

46. Guvernul a reiterat observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei şi a apreciat că cererea reclamantului trebuie respinsă. în plus, a arătat că reclamantul nu a calificat tipul de prejudiciu suferit şi, în estimarea prejudiciului produs în cauză, Curtea trebuie să ţină seama de obiectul speţei, neexecutarea unei hotărâri împotriva unor particulari.

47. Curtea reaminteşte că a stabilit existenţa unei încălcări a art. 6 alin. (1) din Convenţie, datorată faptului că autorităţile nu au oferit reclamantului o asistenţă adecvată în executarea hotărârii din 6 decembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara. De asemenea, Curtea observă că, deşi reclamantul nu a calificat expres tipul de prejudiciu suferit, s-a referit în schimb la durata neexecutării hotărârii în cauză, din anul 2000 până în prezent. Având în vedere ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea a convenit să accepte integral cererea reclamantului şi a acordat prejudiciul de 971 euro solicitat.B. Cheltuielile de judecată

48. Fără să depună nici o dovadă la dosarul cauzei, reclamantul a solicitat 500 euro pentru totalitatea cheltuielilor de judecată, incluzând cheltuielile ocazionate de transport, traducere, corespondenţă şi fotocopiere.

49. Guvernul apreciază că cererea reclamantului ar trebui respinsă având în vedere că acesta nu a furnizat dovezi.

50. în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. în cauză, ţinând seama de datele aflate la dispoziţia sa şi de faptul că rezultă din dosar necesitatea cheltuielilor legate de aspectele invocate, Curtea apreciază ca fiind rezonabilă suma de 200 euro, pe care o acordă reclamantului.

C. Dobânzi

51. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, 

CURTEA, 

ÎN UNANIMITATE,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului relativă la neepuizarea căilor de recurs intern şi o respinge;

2. Declară cererea admisibilă;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) la Convenţie;

4. Hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 971 euro cu titlu de prejudiciu şi 200 euro cu titlu de cheltuieli de judecată;b) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii şi că la acestea se vor adăuga sumele datorate cu titlu de impozit;c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.