,,
În legislația din România, protecția mărcilor este reglementată de Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Acest act normativ prevede, printre altele, modalitățile prin care titularul unei mărci poate acorda drepturi de utilizare altor persoane prin intermediul licențelor. Două tipuri principale de licențe sunt licența exclusivă și licența neexclusivă. În continuare, vom explora diferențele dintre aceste două tipuri de licențe în conformitate cu legislația națională.
Licența exclusivă reprezintă un drept de utilizare acordat unei singure persoane (licențiat), iar aceasta va avea drepturi exclusive de a utiliza marca. Într-o astfel de situație, titularul mărcii renunță temporar la dreptul său de a utiliza marca pentru o anumită perioadă și în anumite condiții, în favoarea licențiatului.
In cazul licenței exclusive, titularul mărcii nu mai poate acorda altor persoane o licență pentru aceleași produse sau servicii în aceleași condiții geografice sau pe aceeași perioadă de timp. În plus, titularul mărcii nu mai poate utiliza personal marca în aceleași condiții, dacă nu există o prevedere contrară în contractul de licență.Principalele caracteristici ale licenței exclusive:
Licența neexclusivă permite mai multor persoane să utilizeze marca în aceleași condiții. Aceasta înseamnă că titularul mărcii își păstrează dreptul de a utiliza marca și poate acorda licențe multiple altor persoane pentru aceleași produse și servicii.Conform legislației, titularul unei mărci care acordă o licență neexclusivă poate continua să utilizeze marca pentru produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată și să acorde licențe suplimentare altor persoane. În practică, titularul mărcii rămâne activ în utilizarea acesteia și împărtășește dreptul de utilizare cu licențiații.Principalele caracteristici ale licenței neexclusive:
Indiferent de tipul de licență, contractul de licență trebuie să fie înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) pentru a produce efecte față de terți. În caz contrar, licența nu va avea efecte asupra altor persoane decât cele implicate în contractul de licență.Atât pentru licențele exclusive, cât și pentru cele neexclusive, contractele pot stipula anumite condiții privind teritoriul de aplicare, durata licenței și categoriile de produse sau servicii pentru care marca poate fi utilizată. De asemenea, este obligatoriu ca licențele să respecte prevederile contractuale și legislația națională, iar orice încălcare poate atrage consecințe juridice.
Diferența fundamentală dintre licența exclusivă și licența neexclusivă pentru mărci în legislația română constă în dreptul licențiatului de a utiliza marca în mod unic sau partajat. În timp ce licențiatul exclusiv beneficiază de un drept unic și singular, licențiatul neexclusiv împărtășește acest drept cu alte persoane, inclusiv cu titularul mărcii. Alegerea între cele două tipuri de licențe depinde de interesele economice și comerciale ale titularului și ale licențiatului, fiecare având avantaje și dezavantaje specifice.Gestionarea corespunzătoare a licențelor și respectarea legislației pot ajuta la maximizarea valorii comerciale a mărcii și la protejarea intereselor părților implicate.